Curtea Constituţională a fost sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie, cu privire la neconstituţionalitatea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995, de către un grup de 86 de deputaţi, şi anume: Adrian Năstase, Miron Tudor Mitrea, Viorica Afrăsinei, Traian Dobre, Mihai Ioan Popa, Nicolae Grădinaru, Dumitru Pâslaru, Marina Ionescu, Petru Bejinariu, Mihail Sireteanu, Eugenia Moldoveanu, Marin Cristea, Adrian Gheorghiu, Petre Naidin, Leonard Cazan, Romulus Ion Moucha, Gheorghe Oană, George Dragu, Mihai Hlinschi, Victor Traian Mihu, Dan Nica, Ion-Florentin Sandu, Radu Liviu Bara, Vasile Stan, Ovidiu Cameliu Petrescu, Marian Ianculescu, Gheorghe Ana, Ecaterina Andronescu, Petru Godja, Ionel Marineci, Marian Sârbu, Ion Munteanu, Mihai Nicolescu, Dumitru Popescu, Victor Neagu, Gheorghe Ionescu, Constantin Teculescu, Gheorghe Vîlceanu, Gheorghe Ana, Neculai Grigoraş, Ion Pârgaru, Alexandru Lăpuşanu, Daniela Bartoş, Acsinte Gaspar, Florin Georgescu, Dorel Constantin Onaca, Viorel Hrebenciuc, Mihai Vîtcu, Ion Giurescu, Vasile Cândea, Ioan Mircea Pascu, Petru Şerban Mihăilescu, Traian Sabău, Dumitru Buzatu, Dan Ioan Popescu, Alexandru Stănescu, Vasile Panteliuc, Simion Darie, Florian Serac, Alexandru Albu, Ioan Iuliu Furo, Ilie Neacşu, Florea Buga, Ioan Sonea, Mitică Bălăeţ, Ion Duţu, Matei-Agathon Dan, Vasile Matei, Niculae Napoleon Antonescu, Daniela Buruiană Aprodu, Gheorghe Marin, Virgil Popa, Ştefan Baban, Constantin Băbălău, Nicolae Leonăchescu, Nicolae Vasilescu, Viorel Burlacu, Ion Honcescu, Anghel Stanciu, Corneliu Ciontu, Teodor Jurca, Nicu Ioniţă, Constantin Eremia Cotrutz, Luca Ştefănoiu şi Leonida Lari Iorga.

I. Prin emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 au fost încălcate prevederile art. 114 alin. (4) din Constituţie, care impun ca un astfel de act normativ să fie emis numai în cazuri excepţionale.

În argumentarea acestei susţineri se evocă practica jurisdicţională în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995, potrivit căreia cazul excepţional de care depinde legitimitatea constituţională a Ordonanţei de urgenţă se justifică "pe necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public". În acest context se arată că din Nota de fundamentare care a însoţit proiectul, nu pot fi reţinute "nici existenţa unei situaţii excepţionale, nici necesitatea instituirii de urgenţă a măsurilor prevăzute în ordonanţă, astfel încât să se pună în discuţie evitarea unei grave atingeri aduse interesului public". Guvernul are obligaţia constituţională ca, în scopul realizării programului său de guvernare, să asigure reglementarea normativă de către Parlament, prin lege. Se afirmă că scopul Guvernului a fost acela de a institui o reglementare direct aplicabilă, încălcând astfel competenţa Parlamentului, de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzută la art. 58 din Constituţie. Obiectul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 a fost, aşa cum rezultă din Nota de fundamentare, "îmbunătăţirea şi armonizarea Legii nr. 84/1995 cu prevederile Programului Guvernului României în vederea introducerii şi accelerării reformei învăţământului şi educaţiei". Însă, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998, s-a statuat că "modificarea sau unificarea legislaţiei într-un domeniu sau altul nu justifică, prin ea însăşi, emiterea unei ordonanţe de urgenţă". De altfel, urgenţa reglementării prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 este infirmată de întârzierea discutării în Parlament a legii de aprobare, din anul 1997 până în luna iunie a anului 1999.

II. 1. Dispoziţiile art. 6 din Constituţia României reglementează, la alin. (1), recunoaşterea şi garantarea dreptului persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol "reglementează obligativitatea ca măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale să fie conforme cu principiile egalităţii şi nediscriminării în raport cu ceilalţi cetăţeni români".

a) Se oferă posibilitatea să se înfiinţeze, la cerere şi prin lege, instituţii de învăţământ superior multiculturale, în care limbile de predare vor fi stabilite în cadrul legii de înfiinţare, ceea ce poate exclude şi folosirea limbii române. Având în vedere că orice universitate este, prin menirea sa, multiculturală, sintagma "universitate multiculturală" nu este de natură să asigure prezenţa limbii române ca limbă de predare.

b) Prevederile legale criticate sunt în contradicţie şi cu recomandările Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare şi ale Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, care recomandă să se asigure posibilitatea de instruire şi de educaţie în limba maternă, fără a se aduce atingere învăţării sau predării în limba oficială. De aceea art. 123 "excede atât prevederilor constituţionale, cât şi recomandărilor pe plan european în materie".

Motivele care au condus la emiterea de către Guvernul României a Ordonanţei de urgenţă nr. 36/1997 au fost de natură a impune adoptarea unei astfel de soluţii legislative. Voinţa Guvernului, atunci când a ales calea delegării legislative, prevăzută la art. 114 alin. (4) din Constituţia României, şi, ulterior, voinţa legiuitorului, prin aprobarea procedurii de urgenţă, au avut în vedere accelerarea reformei învăţământului şi educaţiei, cu aplicare din anul şcolar imediat următor, respectiv anul şcolar 1997/1998. Necesitatea implementării, cât mai urgent, a măsurilor de reformă, legiferarea acestora în timp util pentru a fi aplicate în anul şcolar 1997/1998, cunoscut fiind că fiecare an şcolar debutează în luna septembrie, dată la care planurile, programele, manualele şcolare trebuie să fie deja cunoscute de cei vizaţi, conduc la determinarea caracterului excepţional şi de urgenţă al acestui act normativ. Legiferarea măsurilor de reformă preconizate pentru învăţământul românesc nu poate fi asemuită cu "unificarea legislaţiei" în domeniu sau cu "o modificare", pur şi simplu, a acesteia. În momentul legiferării s-a avut în vedere îmbunătăţirea prevederilor Legii nr. 84/1995, a introducerii şi accelerării reformei învăţământului şi educaţiei cât mai repede posibil, începând cu anul şcolar şi anul universitar imediat următor.

II. De asemenea, se mai arată că este neîntemeiată şi critica potrivit căreia "dispoziţiile art. 123 din Legea învăţământului nr. 84/1995, cuprinse la pct. 48 din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995", contravin prevederilor art. 6 şi 13 din Constituţia României, pentru următoarele motive: În cadrul cap. XII, destinat învăţământului pentru minorităţile naţionale, prin dispoziţiile art. 123, în noua reglementare s-au eliminat restricţiile referitoare la dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la diferite forme şi niveluri de învăţământ, acces care este permis, ca regulă generală, potrivit prevederilor art. 118 din Legea nr. 84/1995, republicată, dar restricţionat, mai ales cel universitar, prin art. 123, în redactarea iniţială, la "grupe, secţii cu predare în limba maternă, pentru pregătirea personalului necesar în activitatea didactică şi cultural-artistică". Cu referire la limba română, textele art. 123 nu exclud folosirea acesteia în instituţiile de învăţământ superior multiculturale. Dimpotrivă, art. 122 şi alin. (1) al art. 123, în noua redactare, subliniază obligativitatea însuşirii terminologiei de specialitate în limba română, iar cu privire la limbile de predare în astfel de instituţii, acestea se vor stabili prin legile de înfiinţare, care se vor adopta având în vedere şi oportunitatea unor astfel de cereri.

Aprecierea necesităţii şi urgenţei reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, aparţine, în exclusivitate, iniţiatorului ordonanţei de urgenţă, deoarece este singurul în măsură să cunoască situaţia de fapt din domeniul în care se propune noua reglementare.

2. Argumentul potrivit căruia art. 123 din Legea nr. 84/1995, în redactarea Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997, este neconstituţional, pentru că dă posibilitatea înfiinţării de instituţii de învăţământ superior multiculturale, nu este întemeiat, deoarece legea nu precizează expres, nicăieri în conţinutul său, că acest lucru ar exclude folosirea şi a limbii române ca limbă de predare într-o astfel de instituţie de învăţământ superior.

În concluzie, se apreciază că art. 123, în redactarea de la pct. 48 din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995, precum şi legea în ansamblul ei sunt în acord cu prevederile Constituţiei României şi se solicită respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate, ca nefiind întemeiată.

Dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie nu au nici o incidenţă în cauza ce formează obiectul acestei sesizări, în care Curtea Constituţională urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii unei legi - cea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie. Invocarea neconstituţionalităţii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997, în raport cu dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie, nu poate constitui motiv de neconstituţionalitate a legii prin care această ordonanţă a fost aprobată, obiectul controlului de neconstituţionalitate fiind reprezentat de dispoziţiile legii.

a) Aceste dispoziţii legale nu numai că sunt în deplină concordanţă cu cele ale art. 6 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase", dar ele oferă şi garanţia că dispoziţiile constituţionale sus-menţionate îşi găsesc aplicabilitatea în mod concret şi eficient. Posibilitatea organizării unor unităţi de învăţământ superior în limba minorităţilor naţionale, precum şi a înfiinţării unor instituţii de învăţământ superior multiculturale nu creează nici o discriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români, ci, dimpotrivă, este menită să asigure egalitatea cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu cei de etnie română pentru care există un cadru instituţional de învăţământ corespunzător.

b) De asemenea, se mai arată că, în raport cu dispoziţiile art. 13 din Constituţie, potrivit cărora "În România, limba oficială este limba română", prevederile art. 123 din legea criticată sunt constituţionale. Este de observat că la alin. (1) al acestui articol se prevede că în cadrul instituţiilor de învăţământ universitar de stat, la grupele, secţiile, colegiile şi facultăţile cu predare în limba minorităţilor naţionale "se va asigura însuşirea terminologiei de specialitate în limba română". De asemenea, în ceea ce priveşte instituţiile de învăţământ superior multiculturale, se prevede că prin legea de înfiinţare se stabilesc şi limbile de predare, ceea ce nu exclude posibilitatea că una din acestea să fie limba română. Totodată se apreciază că art. 123 din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 nu este în contradicţie cu recomandările Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, care recomandă să se asigure posibilitatea de instruire şi educaţie în limba maternă, fără a se aduce atingere învăţării sau predării în limba oficială, întrucât, prin organizarea de grupe, secţii, colegii şi facultăţi în cadrul instituţiilor de învăţământ universitar de stat, nu se aduce atingere învăţării şi predării în limba oficială în celelalte facultăţi din instituţia respectivă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea constituţională a solicitat o informare din partea Ministerului Educaţiei Naţionale cu privire la poziţia sa faţă de obiecţia de neconstituţionalitate formulată de grupul de deputaţi.

În consideraţiile Ministerului Educaţiei Naţionale, cuprinse în Adresa nr. 36.271 din 16 iulie 1999, se apreciază că Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995 este în concordanţă cu prevederile Constituţiei României şi cu normele juridice internaţionale, arătându-se următoarele:

1. Există o neconcordanţă între obiectul sesizării formulate şi argumentele de neconstituţionalitate: sesizarea are ca obiect Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995, în timp ce argumentul de neconstituţionalitate adus la pct. 1 din sesizare are ca obiect Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997. Ordonanţa de urgenţă a fost discutată în Parlamentul României, parcurgând fazele prevăzute de lege şi obţinând votul majorităţii. A fost, astfel, promovată Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995. Afirmaţia de la pct. 1, conform căreia s-a încălcat competenţa constituţională a Parlamentului, nu poate avea în vedere legea menţionată.

2. Constituţia României permite ca o lege organică să fie modificată printr-o ordonanţă de urgenţă în circumstanţe excepţionale, care vizează interesul public. Ministerul Educaţiei Naţionale a apreciat, în nota de fundamentare şi în intervenţiile reprezentanţilor săi, cu ocazia discutării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 în comisiile de specialitate şi în plenul celor două Camere ale Parlamentului, că asemenea situaţii sunt reprezentate de reformele de structură angajate, care cuprind:

"a) necesitatea introducerii unui nou curriculum naţional pentru învăţământul preuniversitar; b) necesitatea trecerii la un nou tip de finanţare - cea globală - în învăţământul superior; c) necesitatea introducerii unui management performant în unităţile şcolare şi de învăţământ superior; d) descentralizarea sistemului de învăţământ, creşterea autonomiei instituţiilor; e) inserţia sistemului de învăţământ în viaţa comunităţilor locale şi construirea parteneriatului social; f) prelungirea duratei învăţământului obligatoriu, în acord cu tendinţele pe plan internaţional şi cu necesitatea ridicării gradului de educaţie a populaţiei."

- în art. 123 alin. (3) din lege se prevede că universităţile sunt încurajate să dezvolte structuri şi mecanisme multiculturale, în conformitate cu ideea, însuşită de autorii sesizării, că orice universitate este prin misiunea ei multiculturală. O universitate multiculturală, în sensul dat în gândirea politică acestui termen, este o instituţie în care cei care participă la ea sunt persoane cu identităţi culturale diferite, constituite pe temeiul apartenenţei lor la grupuri naţionale, etnice, rasiale sau religioase diferite, şi în care: 1) cei care participă la ea beneficiază de faptul de a fi împreună; 2) sunt create mecanisme pentru promovarea instituţiilor culturale diferite;

- dispoziţiile art. 123 nu vin în contradicţie cu art. 13 din Constituţie, care consacră limba română ca limba oficială în România. Argumentul adus în discuţie, în acest sens, de autorii sesizării este că prin aplicarea alin. (1) este posibil ca limba română să nu fie o limbă de predare într-o universitate multiculturală. Or, alin. (1) menţionează explicit că în fiecare universitate de acest fel limbile de predare sunt stabilite prin legea de înfiinţare a universităţii. Ca urmare, obiecţia de neconstituţionalitate poate viza nu art. 123 alin. (1) din ordonanţă, ci o eventuală lege viitoare de înfiinţare a unei universităţi multiculturale în care folosirea limbii române ar fi exclusă.

b) A doua categorie de argumente avansate de autorii sesizării privind neconstituţionalitatea art. 123 arată că acest text legal este în contradicţie cu recomandările Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, fiind excedate recomandărilor pe plan european. În opinia Ministerului Educaţiei Naţionale, faptul că o reglementare excede unei prevederi sau unei recomandări nu atrage concluzia că aceasta este în contradicţie cu respectarea prevederii sau recomandării.

având în vedere obiecţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului, consideraţiile Ministerului Educaţiei Naţionale şi dispoziţiile Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995, raportate la prevederile Constituţiei şi la tratatele, pactele şi convenţiile internaţionale în domeniul învăţământului, la care România este parte, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

I. Încălcarea dispoziţiilor constituţionale prevăzute la art. 114 alin. (4) din Constituţie, în conformitate cu care ordonanţa de urgenţă trebuie să fie emisă numai în cazuri excepţionale şi cu respectarea competenţei constituţionale a Parlamentului, prevăzută la art. 58 din Constituţie, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării - în condiţiile în care din Nota de fundamentare care a însoţit proiectul ordonanţei nu se poate reţine existenţa unei situaţii excepţionale şi nici necesitatea instituirii de urgenţă a măsurilor prevăzute în aceasta, astfel încât să se pună în discuţie evitarea unor grave atingeri aduse interesului public.

II. Neconstituţionalitatea art. 123, înscris la pct. 48 din lege, întrucât încalcă prevederile art. 6 şi 13 din Constituţia României şi excede "recomandărilor pe plan european în materie". Textul de lege criticat prin obiecţia de neconstituţionalitate are următorul conţinut: "(1) În cadrul instituţiilor de învăţământ universitar de stat se pot organiza, în condiţiile legii, la cerere, grupe, secţii, colegii şi facultăţi cu predare în limbile minorităţilor naţionale. În acest caz, se va asigura însuşirea terminologiei de specialitate în limba română. La cerere şi prin lege, se pot înfiinţa instituţii de învăţământ superior multiculturale. Limbile de predare în aceste instituţii se stabilesc în cadrul legii de înfiinţare.

(2) Se recunoaşte dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a înfiinţa şi administra propriile instituţii de învăţământ superior particulare, conform legii.

(4) La toate formele de învăţământ în limba română sau în limbile minorităţilor naţionale se poate înscrie şi pregăti orice cetăţean român, indiferent de limba sa maternă şi de limba în care a urmat studiile anterioare". Se consideră că art. 123 din Legea învăţământului nr. 84/1995, în redactarea dată prin Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997, încalcă dispoziţiile art. 6 şi 13 din Constituţie, întrucât se dă posibilitatea ca, la cerere şi prin lege, să se înfiinţeze instituţii de învăţământ superior multiculturale, în care limbile de predare să fie stabilite în cadrul legii de înfiinţare, ceea ce exclude folosirea limbii române, respectiv nu este de natură să asigure prezenţa limbii române ca limbă de predare. De asemenea, se arată că art. 123 excede şi este în contradicţie cu recomandările Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare şi ale Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, care recomandă să se asigure posibilitatea de instruire şi educaţie în limba maternă, fără a se aduce atingere învăţării sau predării în limba oficială.

Din acest text constituţional rezultă că ordonanţa de urgenţă trebuie să îndeplinească două condiţii: să fie emisă în "cazuri excepţionale", iar măsurile adoptate să prezinte caracter de urgenţă. Constituţia nu precizează expres conţinutul noţiunii de "cazuri excepţionale", astfel că este necesară interpretarea sistematică a ansamblului textelor relevante. În acest sens, prin Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995, Curtea Constituţională a statuat că "prin cazuri excepţionale, în sensul art. 114 alin. (4) din Constituţie, se înţelege acele situaţii care nu se pot încadra în cele avute în vedere expres de lege. În consecinţă, dacă legiuitorul nu a instituit o normă specifică unei circumstanţe excepţionale, ar fi contrar înseşi voinţei acestuia, ca regulile existente să fie aplicate cazurilor excepţionale la care se referă art. 114 alin. (4) din Constituţie". Prin aceeaşi decizie s-a mai arătat că, în considerarea unor asemenea situaţii extreme, intervenţia Guvernului pe calea ordonanţei de urgenţă, în temeiul art. 114 alin. (4) din Constituţie, este justificată de interesul public legat de caracterul anormal şi excesiv al cazurilor excepţionale; de aceea o astfel de măsură se poate fundamenta numai pe necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public. Tot astfel, în Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998, Curtea Constituţională a subliniat caracterul obiectiv al cazului excepţional, "în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public, pe calea ordonanţei de urgenţă", ci depinde de necesitatea sau de existenţa unor împrejurări care să justifice cazul excepţional, iar urgenţa reglementării să rezulte din Nota de fundamentare a ordonanţei de urgenţă ori din justificările prezentate de Guvern la dezbaterile parlamentare privind proiectul de lege pentru aprobarea ordonanţei de urgenţă. În consecinţă, ordonanţa de urgenţă a Guvernului nu este condiţionată de posibilitatea utilizării altor mijloace constituţionale, cum ar fi adoptarea iniţiativei legislative în procedura legislativă obişnuită.

În lumina acestor considerente, Curtea, examinând Nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36 din 10 iulie 1997, constată că Guvernul a avut în vedere, la emiterea acestei ordonanţe, îmbunătăţirea Legii învăţământului nr. 84/1995 şi armonizarea acesteia cu prevederile Programului Guvernului României şi cu tratatele şi convenţiile la care România este parte, în vederea introducerii şi accelerării reformei învăţământului. În cadrul normelor generale ale legii, în capitolul destinat învăţământului pentru minorităţile naţionale au fost propuse prevederi menite să extindă accesul minorităţilor naţionale la diferite forme şi niveluri de învăţământ. S-au avut în vedere şi flexibilizarea admiterii în învăţământul preuniversitar şi superior, creşterea exigenţei în etapele terminale ale acestor studii, precum şi crearea cadrului legislativ pentru parteneriatul social şi motivarea unor investiţii în formarea profesională - toate acestea cu aplicare din anul şcolar universitar 1997/1998. Tot astfel, Programul Guvernului a inclus şi direcţii privind reforma învăţământului, ceea ce a determinat luarea, în termen cât mai scurt, de măsuri pentru îmbunătăţirea prevederilor Legii învăţământului nr. 84/1995, motiv pentru care în Nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 s-a utilizat sintagma "introducerea şi accelerarea reformei învăţământului şi educaţiei". Ministerul Educaţiei Naţionale, prin reprezentanţii săi, a arătat, cu ocazia dezbaterilor în Plenul celor două Camere ale Parlamentului a proiectului de lege privind Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995, că circumstanţele excepţionale ce vizează interesul public sunt reprezentate de reformele de structură angajate, care cuprind: a) necesitatea introducerii unui nou curriculum naţional pentru învăţământul preuniversitar; b) necesitatea trecerii la un nou tip de finanţare - cea globală - în învăţământul superior; c) necesitatea introducerii unui management performant în unităţile şcolare şi de învăţământ superior; d) descentralizarea sistemului de învăţământ, creşterea autonomiei instituţiilor; e) inserţia sistemului de învăţământ în viaţa comunităţilor locale şi construirea parteneriatului social; f) prelungirea duratei învăţământului obligatoriu în acord cu tendinţele pe plan internaţional şi cu necesitatea ridicării gradului de educaţie a populaţiei.

Curtea Constituţională observă că aprecierea interesului public trebuie făcută în raport cu data emiterii ordonanţei de urgenţă, iar nu cu data dezbaterii în Parlament a proiectului legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă ori cu data finalizării acestei dezbateri. În cazul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997, a fost important ca măsurile privind introducerea şi accelerarea reformei învăţământului să intre în vigoare de îndată; or, acest rezultat nu s-ar fi putut obţine, practic, în sesiune ordinară, după începerea anului şcolar.

Curtea constată, de asemenea, că, prin adoptarea acestui act normativ, nu s-a încălcat competenţa constituţională a Parlamentului, deoarece Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995 nu reglementează organizarea generală a învăţământului, domeniu rezervat legii organice, conform dispoziţiilor art. 72 alin. (3) lit. m) din Constituţie, ci reglementează alte aspecte, relative la aplicarea programului de reformă în domeniul educaţiei naţionale, cuprinzând, în esenţă, modalităţile în care se va efectua ameliorarea procesului educaţional naţional. În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 718 din 29 decembrie 1997, referitoare la constituţionalitatea unor prevederi ale Legii privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 31 decembrie 1997, a statuat că delegarea legislativă relativă la aplicarea programului de reformă în domeniul educaţiei naţionale, care priveşte alte aspecte decât cele referitoare la organizarea generală a învăţământului - cum ar fi modalităţile în care se va efectua ameliorarea procesului educaţional naţional, în cadrul regimului general al învăţământului şi în conformitate cu prevederile cuprinse în legislaţia în vigoare - nu este de domeniul legii organice şi, de aceea, poate face obiectul unei ordonanţe emise în baza legii de abilitare. În consecinţă, dacă o asemenea reglementare este posibilă pe calea ordonanţei emise în baza unei legi de abilitare, cu atât mai mult ea va fi posibilă pe calea ordonanţei de urgenţă. De asemenea, prin Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998, Curtea Constituţională a statuat că interdicţia de a emite ordonanţe în domeniul legilor organice priveşte exclusiv ordonanţele adoptate în temeiul unei legi de abilitare, nu şi ordonanţele de urgenţă, deoarece "cazul excepţional", ce impune adoptarea unei măsuri urgente pentru salvgardarea unui interes public, ar putea reclama instituirea unei reglementări de domeniul legii organice, nu numai ordinare, care, dacă nu ar putea fi adoptată, interesul public avut în vedere ar fi sacrificat, ceea ce este împotriva finalităţii constituţionale a instituţiei. S-a precizat că ordonanţa de urgenţă nu este o varietate a ordonanţei, pe baza unei legi de abilitare, ci o măsură de ordin constituţional ce permite Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, să facă faţă unui caz excepţional şi care se justifică prin necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public.

În prezenta cauză este de observat, în plus, că Parlamentul a modificat în 79 de poziţii (puncte) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995, încorporând în lege şi unele prevederi cu caracter de lege organică, motiv pentru care aceasta a fost votată cu respectarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţie, deci cu majoritatea constituţională prevăzută pentru adoptarea legilor organice.

În ceea ce priveşte argumentul din punctul de vedere al Guvernului şi din consideraţiile Ministerului Educaţiei Naţionale, în sensul că dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie nu sunt incidente în cauza ce formează obiectul acestei sesizări, întrucât sesizarea priveşte neconstituţionalitatea legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, iar nu neconstituţionalitatea acesteia din urmă, Curtea Constituţională constată că, în temeiul atribuţiei prevăzute la art. 144 lit. a) din Constituţie, are competenţa de a se pronunţa şi asupra constituţionalităţii ordonanţei de urgenţă a Guvernului, aprobată prin art. I din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995. Într-adevăr, dispoziţiile art. 51 referitoare la supremaţia Constituţiei şi cele ale art. 114 alin. (5) din Constituţie împiedică Parlamentul să aprobe o ordonanţă emisă în baza delegării legislative, dacă acea ordonanţă fusese adoptată cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale relevante. Prin aprobarea ordonanţei de către Parlament, întregul său conţinut devine lege, care apare astfel ca un act juridic distinct de fosta ordonanţă, ale cărei dispoziţii menţinute prin legea de aprobare operează ca prevederi legale de la data intrării în vigoare a legii. Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens prin Decizia nr. 46 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 28 mai 1996.

Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii art. 123 din Legea învăţământului nr. 84/1995, în redactarea în care acest text legal a fost adoptat iniţial, şi anume: "În învăţământul universitar de stat se pot organiza, la cerere şi în condiţiile prezentei legi, grupe şi secţii cu predarea în limba maternă pentru pregătirea personalului necesar în activitatea didactică şi cultural-artistică". Prin Decizia nr. 72 din 18 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 31 iulie 1995, Curtea Constituţională a constatat că aceste prevederi legale erau constituţionale.

Ulterior, pct. 37 al art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 a modificat art. 123 din Legea învăţământului nr. 84/1995, care, astfel, a primit următoarea redactare: "(1) În învăţământul universitar de stat se pot organiza, în condiţiile legii, la cerere, grupe, secţii, colegii, facultăţi şi instituţii de învăţământ cu predarea în limba maternă. În acest caz, se va asigura însuşirea terminologiei de specialitate în limba română.

Examinând art. 123 din Legea învăţământului, în această din urmă redactare, Curtea Constituţională constată că textul de lege este în concordanţă cu dispoziţiile art. 6 şi art. 13 din Constituţie, a căror încălcare se susţine prin obiecţia de neconstituţionalitate. Art. 123, în noua redactare, se află, de asemenea, în concordanţă şi cu pactele internaţionale la care România este parte.

(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români".

Curtea observă că, în raport cu reglementările legale anterioare - deopotrivă constituţionale -, textul legal ce face obiectul prezentei sesizări de neconstituţionalitate extinde accesul minorităţilor naţionale la diferite forme şi niveluri de învăţământ. Posibilitatea organizării unor unităţi de învăţământ superior în limbile minorităţilor naţionale, precum şi a înfiinţării unor instituţii de învăţământ superior multiculturale nu creează discriminări în raport cu ceilalţi cetăţeni români, ci, dimpotrivă, este menită să asigure egalitatea cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu cei de etnie română, în privinţa existenţei unui cadru instituţional de învăţământ corespunzător.

În acest sens, alin. (4) al art. 123 prevede că "La toate formele de învăţământ în limba română sau în limbile minorităţilor naţionale se poate înscrie şi pregăti orice cetăţean român, indiferent de limba sa maternă şi de limba în care a urmat studiile anterioare". Aceste prevederi sunt "conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români" [art. 6 alin. (2) din Constituţie].

De asemenea, Curtea constată că textul art. 123 este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 32 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora: "Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege". Or, prin art. 123, astfel cum a fost modificat prin Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997, se instituie tocmai aceste modalităţi de exercitare a dreptului persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi a dreptului de a fi instruite în această limbă.

Nu este întemeiată nici susţinerea conform căreia prin legea de înfiinţare s-ar putea exclude folosirea limbii române ca limbă de predare, întrucât, potrivit părţii finale a alin. (1) al art. 123, "Limbile de predare în aceste instituţii de învăţământ superior se stabilesc în cadrul legii de înfiinţare". Din ansamblul dispoziţiilor art. 123 nu rezultă existenţa vreunei norme care să impună excluderea limbii române, iar anticiparea unui ipotetic conţinut al viitoarelor legi de înfiinţare a instituţiilor de învăţământ superior multiculturale, pe care, de fapt, se întemeiază motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, reprezintă un procedeu care, în mod evident, nu poate fi utilizat în cadrul controlului de constituţionalitate. De altminteri, există prezumţia că orice lege viitoare se adoptă în concordanţă cu Constituţia, iar nu în vederea încălcării acesteia. Indiferent de aceste consideraţii, trebuie însă remarcat că, potrivit alin. (1) al art. 123, în ipoteza organizării, la cerere, în cadrul instituţiilor de învăţământ universitar de stat, a unor grupe, secţii, colegii şi facultăţi cu predare în limbile minorităţilor naţionale, "[...] se va asigura însuşirea terminologiei de specialitate în limba română." Pentru identitate de raţiune şi datorită necesităţii unei interpretări sistematice în cadrul aceluiaşi text legal, aceste prevederi sunt, desigur, aplicabile şi în ipoteza prevăzută în finalul aceluiaşi alineat, referitoare la instituţiile de învăţământ multiculturale, unde, de asemenea, se va asigura însuşirea terminologiei de specialitate în limba română.

II.2.a. În acest sens, Curtea reţine că art. 123 alin. (1) utilizează conceptul de "limbi de predare", concept diferit faţă de acela de "limbă oficială" la care se referă art. 13 din Constituţie. Nici în art. 123 şi nici în vreun alt text din Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995 nu se prevede că universităţile multiculturale ar fi autorizate să folosească o altă "limbă oficială" decât limba română. De aceea utilizarea "limbii de predare" se limitează la activităţile didactice, "de predare" (în cadrul cursurilor, seminariilor, al activităţilor ştiinţifice aferente etc.), iar celelalte activităţi ale instituţiei de învăţământ superior multiculturale (de exemplu: întocmirea documentelor instituţiei de învăţământ, inclusiv a actelor de atestare a studiilor, corespondenţa oficială etc.) rămân a se desfăşura în "limba oficială", care, potrivit Constituţiei, este limba română - şi anume, aceste alte activităţi se vor desfăşura în aceleaşi condiţii ca şi la orice altă instituţie de învăţământ superior din România.

II.2.b. În ceea ce priveşte concordanţa art. 123 cu "reglementările în materie pe plan european", Curtea observă că aceasta este o problemă care intră în domeniul controlului de constituţionalitate numai în măsura în care sunt incidente prevederile art. 20 din Constituţie, potrivit cărora: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.

În acest context Curtea Constituţională nu constată încălcarea, prin conţinutul art. 123, a vreunei dispoziţii cuprinse în actele internaţionale la care România este parte. Aceste acte internaţionale reprezintă un cadru larg, pe baza căruia legiuitorul are posibilitatea de a reglementa dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi de a fi instruite în această limbă, în condiţiile respectării interesului general şi fără ca prin aceasta să se încalce dispoziţiile constituţionale.

Curtea constată în continuare că, întrucât Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare (adoptată la Strasbourg la 22 iunie 1992 de Consiliul Europei) şi Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (adoptată la Strasbourg la 1 februarie 1995 de Consiliul Europei), invocate în mod expres în obiecţia de neconstituţionalitate, nu sunt ratificate de România, rezultă că aceste două acte internaţionale exced controlului de constituţionalitate, în lumina dispoziţiilor art. 21 din Constituţie. Curtea Constituţională reţine totuşi că textul art. 123 (care, astfel cum s-a arătat anterior, prevede "însuşirea terminologiei de specialitate în limba română" şi nici nu înlătură utilizarea limbii oficiale) se află în concordanţă şi cu aceste două acte internaţionale, potrivit cărora măsurile referitoare la limbile minorităţilor naţionale nu trebuie să fie instituite în detrimentul însuşirii şi al utilizării limbii oficiale (alin. 6 al preambulului Cartei şi, respectiv, art. 14 din Convenţia-cadru).

Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 17 - 20 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,