CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 18 decembrie 1998 Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 8 iulie 1998, excepţie ridicată de Societatea Comercială "TIM PRESS"- S.A. din Timişoara într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea contestaţiei în anulare formulate de Societatea Comercială "Casa Maghiară" - S.A. din Timişoara.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că reglementările cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 contravin atât normelor constituţionale, cât şi principiilor fundamentale ale statului de drept, deoarece se încalcă dispoziţiile art. 114 alin. (4), ale art. 41 alin. (1) şi (2) şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie, precum şi cele care reglementează "Autoritatea judecătorească", cuprinse în titlul III capitolul VI secţiunea 1 din Constituţie. Astfel, se arată că, deşi, conform art. 114 alin. (4) din Constituţie, ordonanţele de urgenţă pot fi adoptate de Guvern numai în cazuri excepţionale, la data de 7 iulie 1998, când Ordonanţa de urgenţă nr. 13/1998 a fost emisă, "nu a existat o situaţie obiectivă excepţională care să justifice intervenţia Guvernului în sfera de competenţă a legislativului" şi nici "nu a existat necesitatea unei măsuri cu caracter de urgenţă care să reclame înlăturarea sau evitarea riscurilor determinate de situaţia excepţională", condiţii care, în opinia autorului excepţiei, trebuie îndeplinite cumulativ.

În legătură cu încălcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie, care prevăd garantarea dreptului de proprietate, ocrotirea şi inviolabilitatea proprietăţii, autorul excepţiei susţine că imobilul situat în Bd Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, prevăzut la pct. 11 din anexa la ordonanţa de urgenţă, cuprinzând imobilele care vor fi restituite, constituie obiect al dreptului de proprietate privată a Societăţii Comerciale "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara, societate comercială cu capital mixt, de stat şi privat, având ca acţionari Administraţia presei locale, precum şi un număr de 61 de persoane fizice. În aceste condiţii se consideră că numai prin încălcarea dispoziţiilor constituţionale s-a dispus, prin ordonanţa de urgenţă criticată, restituirea către Casa Maghiară din Timişoara a imobilului care aparţine în mod legal Societăţii Comerciale "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara, fiind inclus în capitalul social al acesteia cu titlu de aport în natură, conform actelor constitutive ale societăţii. În acelaşi timp se susţine că art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, care prevede că imobilele prevăzute în anexă se restituie titularilor sau succesorilor acestora, anulează efectele unei hotărâri judecătoreşti - Decizia civilă nr. 480/1998 a Curţii de Apel Alba Iulia - care a stabilit în mod irevocabil inexistenţa unei succesiuni în drepturi a Societăţii Comerciale "Casa Maghiară" - S.A., societate comercială constituită prin Sentinţa civilă nr. 1.568/1994 a Judecătoriei Timişoara, faţă de fosta Societate anonimă "Casa Maghiară". Astfel, în opinia autorului excepţiei, este evident că Guvernul nu mai putea să dispună, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 13/1998, restituirea imobilului situat în Bd Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara.

Instanţa de judecată, exprimându-şi opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara, a apreciat că aceasta este întemeiată, deoarece prevederile Ordonanţei de urgenţă nr. 13/1998 încalcă dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie, întrucât, pe de o parte, nu s-a invocat existenţa unui caz excepţional, care să justifice adoptarea ordonanţei de urgenţă, iar pe de altă parte, nu s-a îndeplinit condiţia, prevăzută de Constituţie, de a se convoca Parlamentul care se află în vacanţă. Totodată instanţa judecătorească a reţinut şi încălcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care prevăd ocrotirea şi garantarea dreptului de proprietate privată indiferent de titular, precum şi ale art. 135 alin. (6), conform cărora proprietatea este, în condiţiile legii, inviolabilă, având în vedere că la data adoptării ordonanţei imobilul în litigiu "era deja în proprietatea Societăţii Comerciale "TIM PRESS" - S.A. în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile".

Guvernul, în punctul său de vedere, consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată nu este întemeiată, deoarece Ordonanţa de urgenţă nr. 13/1998 "a fost emisă la data de 7 iulie 1998, când Parlamentul se afla în sesiune extraordinară, iar promovarea acestei ordonanţe de urgenţă a fost motivată în nota de fundamentare, în care au fost prezentate circumstanţele ce au impus adoptarea soluţiei imediate pentru rezolvarea unor situaţii ce aduceau unele atingeri interesului public". Se precizează totodată că prin Decizia nr. 65/1995 Curtea Constituţională a statuat că "motivele care legitimează constituţional adoptarea ordonanţei de urgenţă se prezintă explicit în nota de fundamentare a proiectului şi nu în textul actului normativ adoptat". Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie, care garantează dreptul de proprietate privată şi asigură ocrotirea egală a proprietăţii, indiferent de titular, Guvernul apreciază că prin ordonanţa de urgenţă s-a dispus restituirea imobilelor prevăzute în anexă "numai în măsura în care comisia instituită la nivel guvernamental va stabili succesorii din cadrul comunităţilor care vor redobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor prevăzute în anexă, pe bază de acte doveditoare". De asemenea se arată că "din redactarea anexei care se referă la imobilele ce vor fi restituite, se poate constata că, pentru imobilul ce figurează la poziţia 11, nu este prevăzută Societatea Comercială <<Casa Maghiară>> - S.A. Timişoara". De altfel, se precizează de către Guvern, referitor la imobilul în discuţie, "comisia constituită în temeiul art. 2 din ordonanţă, având în vedere lipsa documentelor care să ateste că pentru Societatea anonimă <<Casa Maghiară>> există succesoare legală, nu a luat nici o decizie". Pe de altă parte, se susţine că, potrivit ordonanţei de urgenţă criticate, comisia instituită în temeiul acesteia "nu este învestită cu sarcini ce privesc reconstituirea titlurilor de proprietate", ea neavând nici posibilitatea de a lua decizii cu privire la imobilele pentru care nu există titlu de proprietate ori dacă acest titlu este contestat, "întrucât această comisie nu se poate substitui instanţei de judecată".

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţii prezente şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România. Potrivit art. 1 din ordonanţa de urgenţă, "Clădirile, împreună cu terenul aferent, cuprinse în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţă de urgenţă, care au aparţinut comunităţilor (organizaţii, culte religioase) cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România şi au fost trecute după anul 1940 în patrimoniul statului român prin măsuri de constrângere, confiscare, naţionalizare sau manevre dolosive, se restituie titularilor sau succesorilor acestora". Între cele 17 imobile prevăzute în anexa la ordonanţa de urgenţă se află, la poziţia 11, imobilul situat în Bd Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, cu indicarea următoarelor menţiuni: titular al dreptului de proprietate - Societatea Comercială "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara; destinaţie iniţială - Casa Maghiară din Timişoara; folosinţă actuală - sediul redacţiei "Renaşterea Bănăţeană"; temei juridic al trecerii imobilului în proprietatea statului - Decretul nr. 218/1960, Decretul nr. 712/1966 şi Legea nr. 15/1990; solicitant al restituirii - comunitatea maghiară din România.

- Guvernul a recurs la procedeul de a emite ordonanţa de urgenţă, deşi nu a existat o situaţie obiectivă excepţională care să justifice intervenţia sa în sfera de competenţă a legislativului şi "nu a existat necesitatea unei măsuri cu caracter de urgenţă care să reclame înlăturarea sau evitarea riscurilor determinate de situaţia excepţională". În opinia autorului excepţiei au fost încălcate astfel dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie, conform cărora: "În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu."

- Un al doilea motiv de neconstituţionalitate a ordonanţei de urgenţă criticate se referă la încălcarea dreptului de proprietate privată al Societăţii Comerciale "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara, societate comercială cu capital mixt, de stat şi privat, asupra imobilului a cărui restituire s-a dispus, contrar prevederilor art. 41 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie. Textele art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie au următorul conţinut: "(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

- Cel de al treilea motiv invocat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate constă în încălcarea, prin prevederile ordonanţei de urgenţă criticate, a dispoziţiilor cuprinse în titlul III capitolul VI secţiunea 1 din Constituţie, referitoare la "Autoritatea judecătorească", întrucât Guvernul nu a ţinut seama că, prin Decizia civilă nr. 480/1998, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 680/1998, s-a stabilit în mod irevocabil inexistenţa unei succesiuni în drepturi a Societăţii Comerciale "Casa Maghiară" - S.A. şi a fostei Societăţi anonime "Casa Maghiară".

Astfel cum rezultă din nota de fundamentare care însoţeşte Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13 din 7 iulie 1998, existenţa "cazului excepţional", de care textul constituţional condiţionează posibilitatea Guvernului de a recurge la această modalitate de delegare legislativă, este justificată prin nenumăratele demersuri ale unor persoane, făcute după căderea regimului comunist, în vederea restituirii bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate după anul 1940 de regimurile totalitare, precum şi prin "obligaţiile asumate de România, între care se numără şi restituirea bunurilor comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale", stipulate şi în "rapoartele organismelor internaţionale". În nota de fundamentare se mai arată: "Totodată, până la reglementarea generală a situaţiei prin lege, aşa cum acest lucru a fost afirmat şi în cadrul lucrărilor sesiunii de primăvară a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Guvernul şi-a propus să restituie câteva clădiri cu valoare simbolică, aşa cum s-a procedat şi cu unele imobile aparţinând comunităţii evreieşti, prin Legea nr. 140/1997 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/1997."

Curtea Constituţională constată că elementele cuprinse în nota de fundamentare a ordonanţei, coroborate cu faptul notoriu al întârzierii măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de regimul dictaturii comuniste, sunt de natură să justifice emiterea acestei ordonanţe de urgenţă, în condiţiile prevăzute la art. 114 alin. (4) teza întâi din Constituţie.

Referitor la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, Curtea Constituţională reţine că din comunicările trimise de Camera Deputaţilor şi de Senat rezultă că ordonanţa de urgenţă a fost depusă de Guvern la cele două Camere ale Parlamentului la 7 şi, respectiv, la 8 iulie 1998. În acelaşi timp, din cuprinsul documentului care consemnează punctul de vedere al Guvernului asupra excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că în acea perioadă Parlamentul se află în sesiune extraordinară. În consecinţă, nu se confirmă încălcarea prevederilor art. 114 alin. (4) teza finală din Constituţie.

2. În legătură cu critica de neconstituţionalitate fondată pe încălcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care consacră garantarea dreptului de proprietate şi ocrotirea în mod egal de lege a proprietăţii private, indiferent de titular, precum şi pe încălcarea dispoziţiilor art. 135 alin. (6) din Constituţie, care prevăd inviolabilitatea proprietăţii private, Curtea Constituţională constată că această critică este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 13/1998 Guvernul a dispus restituirea către foştii proprietari - diferite comunităţi ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România - a imobilelor prevăzute în anexa care face parte integrantă din ordonanţă. Cele mai multe dintre imobilele prevăzute la cele 17 poziţii din anexa la ordonanţă aparţineau, conform precizărilor pe care aceasta le cuprinde, statului sau unor autorităţi publice centrale sau locale. Dintre cele 6 imobile restituite comunităţii maghiare din România, imobilul prevăzut la poziţia 11 din anexa la ordonanţă, situat în Bd Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, are ca titular actual al dreptului de proprietate Societatea Comercială "TIM PRESS" - S.A. Potrivit consemnărilor cuprinse în coloana 6 din anexa la ordonanţă, la poziţia 11 sunt indicate ca "acte în baza cărora imobilul a trecut în proprietatea statului" decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, precum şi Legea nr. 15/1990.

Astfel cum este cunoscut, prin efectul Decretului nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi al Decretului nr. 712/1966 cu privire la bunurile ce se încadrează în prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960, s-a intenţionat să se creeze o aparenţă de legalitate pentru abuzurile comise în dauna proprietăţii private, stabilindu-se că au devenit proprietatea statului bunurile intrate în posesia acestuia înainte de publicarea Decretului nr. 218/1960, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare.

În ceea ce priveşte Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, lege menţionată, de asemenea, în anexa la ordonanţa de urgenţă, ca temei al proprietăţii statului, Curtea Constituţională observă că această lege nu reprezintă, în realitate, prin prevederile sale, actul juridic în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, ci constituie actul normativ în baza căruia societăţile comerciale, care au luat fiinţă prin transformarea fostelor unităţi economice de stat, au devenit proprietare asupra bunurilor aflate în patrimoniul lor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 20 alin. 2 din lege. Potrivit acestui text "Bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu". De altfel acest text legal a fost supus controlului de constituţionalitate în mai multe rânduri, Curtea stabilind că nu contravine prevederilor Constituţiei. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 7 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993, prin care s-a stabilit că "bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată, chiar dacă statul deţine la societăţile comerciale majoritatea capitalului social", Decizia nr. 37 din 3 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 8 iulie 1996, şi Decizia nr. 9 din 22 ianuarie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 7 iulie 1997. De asemenea, prin Decizia nr. 18 din 14 martie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 12 decembrie 1994, Curtea Constituţională a stabilit că "bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată, deoarece, potrivit art. 5 şi art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, titularul dreptului de proprietate este regia autonomă sau societatea comercială. Statul este un simplu acţionar care deţine o cotă-parte din capitalul social ce nu se confundă cu patrimoniul persoanei juridice [...]".

Prin urmare, împrejurarea că Societatea Comercială "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara are ca acţionari, alături de persoane fizice, şi statul nu atrage nici o consecinţă în ceea ce priveşte titularul dreptului de proprietate şi forma de proprietate asupra imobilului respectiv. În aceste condiţii rezultă că imobilul situat în Bd Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, făcând parte din patrimoniul Societăţii Comerciale "TIM PRESS" - S.A., constituie proprietatea privată a acestei societăţi comerciale şi beneficiază de protecţia proprietăţii private, instituită prin art. 41 alin. (1) şi (2), precum şi prin art. 135 alin. (6) din Constituţie.

Curtea Constituţională reţine totodată că, în conformitate cu regimul constituţional al dreptului de proprietate, naţionalizarea este inadmisibilă. Trecerea silită în proprietatea statului a unor bunuri proprietate privată se poate realiza prin expropriere, în condiţiile prevăzute la art. 41 alin. (3) şi (5) din Constituţie, sau prin confiscare, în cazul bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, în condiţiile prevăzute la alin. (8) al aceluiaşi articol. Aceste dispoziţii constituţionale constituie garanţii ale dreptului de proprietate privată, care nu pot fi eludate prin procedeul utilizării ordonanţei de urgenţă, chiar dacă, aşa cum este evident, nu se poate pune în discuţie dreptul comunităţii maghiare din România la repararea nedreptăţii care i s-a făcut prin trecerea abuzivă în proprietatea statului, în timpul regimului comunist, a imobilului în litigiu.

Într-un stat de drept, conform art. 1 alin. (3) din Constituţie, repararea unui act injust nu se poate realiza decât prin recurgerea la procedee legale, care să nu contravină dispoziţiilor constituţionale şi obligaţiilor ce decurg din tratatele şi documentele internaţionale pe care statul român şi le-a asumat şi a căror respectare este obligatorie, conform dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie. În acest sens Curtea constată incidenţa prevederilor art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care, după ce proclamă că "Orice persoană are dreptul la proprietate atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii", prevede că "Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". De asemenea, Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificat de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, prevede la art. 1 alin. 1 că "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".

Constatând concordanţa dintre, pe de o parte, dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi (2) şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie şi, pe de altă parte, prevederile actelor internaţionale menţionate, Curtea reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 este neconstituţională în ceea ce priveşte restituirea către comunitatea maghiară din România a imobilului situat în Bd Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, imobil având ca titular al dreptului de proprietate Societatea Comercială "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara şi care este prevăzut la poziţia 11 din anexa la această ordonanţă.

Faptul că în art. 3 al ordonanţei (numerotat eronat ca fiind art. 2) se prevede că "Transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile prevăzute la art. 1 se va realiza la data încheierii protocoalelor de predare-preluare între actualii deţinători ai imobilelor şi succesorii stabiliţi, menţionând concret drepturile actualilor deţinători", ceea ce ar putea sugera şi o eventuală despăgubire, nu este de natură să modifice concluzia referitoare la neconstituţionalitatea ordonanţei de urgenţă cu privire la restituirea imobilului în cauză, întrucât, astfel cum prevede art. 41 alin. (3) din Constituţie, "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire". Aceste cerinţe constituţionale nu au fost realizate în cauză, întrucât, pe de o parte, nu erau îndeplinite condiţiile şi procedura prevăzute de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, iar pe de altă parte, despăgubirile, presupunând că ar fi fost în intenţia emitentului ordonanţei de urgenţă de a le plăti şi că ar fi fost acceptate de proprietarul actual al bunului, nu au fost acordate în prealabil conform art. 41 alin. (3) din Constituţie.

Este însă evident că în circumstanţele existente Guvernul are posibilitatea de a identifica o soluţie constituţională pentru ca dreptul de proprietate al societăţii comerciale, care este actuala proprietară a imobilului, să fie transferat statului, după care să dispună, în calitate de proprietar, restituirea imobilului către fostul proprietar, căruia bunul respectiv i-a fost luat în mod abuziv de statul comunist.

3. În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de neconstituţionalitate invocat de autorul excepţiei, în sensul că ordonanţa de urgenţă criticată "a încălcat autoritatea judecătorească consacrată în capitolul VI secţiunea 1 din Constituţie", prin aceea că "Guvernul a anulat efectele unei hotărâri judecătoreşti", care stabileşte în mod irevocabil inexistenţa unei succesiuni în drepturi între Societatea Comercială "Casa Maghiară" - S.A. din Timişoara şi fosta Societate anonimă "Casa Maghiară", Curtea constată că această critică este în mod vădit lipsită de temei. Din examinarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, inclusiv a anexei, nu rezultă că imobilul în discuţie ar urma să fie restituit Societăţii Comerciale "Casa Maghiară" - S.A. din Timişoara. Aşa cum s-a arătat anterior, la poziţia 11 din anexa la ordonanţă, în coloana care indică solicitantul imobilului este menţionată "comunitatea maghiară din România", iar nu Societatea Comercială "Casa Maghiară" - S.A., persoană juridică având calitatea de parte în dosarul în care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 480/1998 a Curţii de Apel Alba Iulia.

Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 41 alin. (1) şi (2), al art. 135 alin. (6), al art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii DECIDE:

Constată că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte restituirea către comunitatea maghiară din România a imobilului situat în Bd Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, imobil aflat în proprietatea Societăţii Comerciale "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara şi care este prevăzut la poziţia 11 din anexa care face parte din ordonanţă.

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Mihai Paul Cotta

Prin Decizia nr. 234 din 20 decembrie 1999 s-a hotărât, cu majoritate de voturi, respingerea excepţiei de neconstituţionalitate cât priveşte emiterea ordonanţei de urgenţă prin încălcarea condiţiilor stabilite de art. 114 alin. (4) din Constituţie, cu privire specială la "cazuri excepţionale".

Asemenea operaţiuni revin legilor, doctrinei şi desigur jurisprudenţei, iar cu prioritate, celei constituţionale. Prin acest procedeu constituţional este pus în valoare rolul Curţii de garant al supremaţiei Constituţiei. Iar interpretările date de către aceasta Constituţiei, prin decizii, sunt obligatorii în conformitate cu art. 145 alin. (2) din Constituţie.

Într-o asemenea viziune, Curtea a stabilit că, în sensul art. 114 alin. (4) din Constituţie: prin cazuri excepţionale se înţeleg acele situaţii care nu se pot încadra în cele avute în vedere expres de lege; interesul public lezat de caracterul anormal şi excesiv al cazurilor excepţionale justifică intervenţia Guvernului pe calea ordonanţei de urgenţă; o astfel de măsură se poate fundamenta numai pe necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public. Aceste clarificări ale Curţii Constituţionale au fost reluate şi în Decizia nr. 34/1998.

6. Interpretându-se prevederile constituţionale, practica emiterii de ordonanţe, precum şi jurisprudenţa constituţională, doctrina juridică a formulat şi ea unele exigenţe privind ordonanţele de urgenţă: evaluarea cazurilor excepţionale aparţine Guvernului, care nu poate abuza de această prerogativă constituţională; ea nu poate izvorî din culpa Guvernului şi ca atare întârzierile Guvernului în relaţia cu Parlamentul, pe linia prezentării unor proiecte de lege, nu pot constitui motive pentru delegarea constituţională a competenţelor legislative ale Parlamentului; aprecierea oportunităţii ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului ţine de condiţiile concrete în care el acţionează, de situaţia politică internă şi internaţională; acesta nu poate fi un act arbitrar, care să ducă la ruperea echilibrului între puterile statului sau să confere Guvernului o supremaţie asupra Parlamentului, prin minimalizarea rolului său în procesul legislativ.

7. Examinând conţinutul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13 din 7 iulie 1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, este lesne de observat că nu suntem în prezenţa exigenţelor constituţionale mai sus menţionate. Mai mult, s-au ocolit, fără o justificare solidă, celelalte proceduri constituţionale puse la dispoziţie guvernării, precum: adoptarea legii cu procedura de urgenţă [art. 74 alin. (3) din Constituţie]; angajarea răspunderii Guvernului (art. 113 din Constituţie); solicitarea abilitării Guvernului, printr-o lege specială, pentru a emite ordonanţe [art. 114 alin. (1) din Constituţie]. Erau procedee constituţionale care s-au folosit deja la restituirea locuinţelor, terenurilor şi pădurilor.

În mod justificat şi corect, în această notă se arată că ordonanţa urmăreşte realizarea unor măsuri reparatorii de restituire a unei părţi din proprietăţile confiscate şi că statul român se va degreva de obligaţia suportării cheltuielilor de întreţinere şi de renovare a clădirilor în cauză.

10. Unele precizări sunt, de asemenea, pertinente, şi anume: într-o interpretare riguroasă a dispoziţiilor constituţionale aprecierea cazurilor excepţionale revine, în primul rând, Guvernului, apoi Parlamentului când îşi îndeplineşte atribuţia de aprobare a ordonanţei [art. 114 alin. (4) şi (5) din Constituţie]; dar, şi acest lucru ţine de intervenţia Curţii, dreptul şi mai ales obligaţia aprecierii justificărilor revine şi acesteia; verificarea îndeplinirii condiţiilor constituţionale este o dimensiune obligatorie a controlului constituţionalităţii ordonanţelor guvernamentale. Ca atare Curtea este îndreptăţită de Constituţie să aprecieze chiar ea existenţa sau, dimpotrivă, lipsa cazurilor excepţionale.

11. Iată de ce, în interpretarea pe care o dăm noi dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, apar ca întemeiate susţinerile autorului excepţiei în sensul că "nu a existat o situaţie obiectivă excepţională care să justifice intervenţia Guvernului în sfera de competenţă a legislativului" şi nici "nu a existat necesitatea unei măsuri cu caracter de urgenţă care să reclame înlăturarea sau evitarea riscurilor determinate de situaţia excepţională".

prof. univ. dr. Ioan Muraru

Ca o expresie a acestei poziţii cardinale în sistemul autorităţilor publice ale statului român, Parlamentul este - potrivit art. 58 din Constituţie - unica autoritate legiuitoare a ţării.

Este, de principiu, că o putere delegată nu se poate, la rândul său, delega pentru că cel care deleagă înţelege să limiteze exerciţiul dreptului delegat numai titularului desemnat de el pentru a exercita acest drept. O subdelegare este contrară delegării iniţiale, prin definiţie limitată doar de deţinătorul dreptului însuşi. Dacă nu ar fi aşa, fiecare subiect al delegării de putere ar putea, succesiv, să o transmită altui titular, fapt care ar dezorganiza întregul sistem de competenţe al unor autorităţi publice ce alcătuiesc un sistem constituţional democratic şi coerent.

Din acest motiv delegarea de legiferare de către Parlament constituie o excepţie întemeiată pe condiţii speciale derivând din existenţa unor necesităţi insurmontabile de reglementare având caracter previzibil, dar pe care Parlamentul nu le poate satisface, nefiind, într-o anumită perioadă, întrunit în sesiune şi apreciind el însuşi că, datorită naturii lor tehnice sau faptului că aceste reglementări au ca obiect probleme de detaliu, plenitudinea de reglementare legislativă a Parlamentului nu este afectată. În aceste condiţii unica autoritate legislativă a ţării poate recurge la abilitarea Guvernului, prin lege, de a emite ordonanţe, în temeiul art. 107 alin. (1) şi al art. 114 alin. (1) - (3) din Constituţie, stabilind în mod obligatoriu domeniul lor - cu excluderea celui al legilor organice - şi data până la care ele se pot emite, rezervându-şi, practic întotdeauna, prin aceeaşi lege de abilitare, şi dreptul de a le aproba, potrivit procedurii legislative.

Spre deosebire de acest gen de ordonanţe, care au caracter subsecvent derivat, rezultat al unei delegări instituite şi limitate atât de Parlament - prin lege -, cât şi de Constituţie - în privinţa legilor organice -, prevederile art. 114 alin. (4) din Constituţie reglementează o altă modalitate de exercitare a funcţiei legislative de către Guvern - ordonanţa de urgenţă - având de această dată caracter primar şi în virtutea căreia Executivul este îndrituit să adopte măsuri imediate şi adecvate pentru a face faţă unui caz excepţional. Urgenţa situaţiei impune urgenţa măsurii: caracterul stringent al necesităţii de reglementare survenite impune adoptarea neîntârziată a unor dispoziţii obligatorii, în lipsa cărora un interes politic major ar putea fi în pericol. Datorită acestor circumstanţe cu totul deosebite, Guvernul, în temeiul şi al art. 101 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora el exercită conducerea generală a administraţiei publice, este îndreptăţit, chiar fără o abilitare prealabilă din partea Parlamentului, să ia măsuri, dacă este cazul, chiar de domeniul legii organice, pentru a putea face faţă situaţiei excepţionale intervenite.

Caracterul de extremă celeritate, coroborat cu controlul pe care Parlamentul şi-l păstrează totuşi, fie şi post-factum, asupra ordonanţelor de urgenţă, se exprimă în teza finală a art. 114 alin. (4) din Constituţie, conform căreia, dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu, se înţelege, cu scopul de a examina şi de a aproba sau a respinge neîntârziat ordonanţele emise de Guvern în asemenea situaţii. În acest fel dreptul de reglementare primară al Guvernului nu este de natură să eludeze prerogativele unicei autorităţi legislative a ţării, chiar dacă efectele ordonanţelor respective, prin forţa lucrurilor, s-au produs.

Sensul conceptului de "caz excepţional" s-a regăsit în mai multe rânduri în practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale, reţinându-se astfel că adoptarea de ordonanţe de urgenţă este justificată de apărarea sau salvgardarea unui interes public, căruia altminteri i s-ar aduce grave atingeri (Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995). Acest interes a fost identificat ca fiind "...preîntâmpinarea relansării inflaţiei, care, prin consecinţele sale, lezează esenţial dezvoltarea generală a societăţii, îndeosebi sub aspectul economic şi al nivelului de trai al cetăţenilor celor mai defavorizaţi în procesul tranziţiei".

Prin Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998, s-a reţinut, de asemenea, că "procesul privatizării reprezintă un interes public, cu caracter naţional" şi de a cărui realizare depinde înfăptuirea principiului constituţional al art. 134 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia "Economia României este economie de piaţă" şi că "reforma cadrului juridic al privatizării, în condiţiile întârzierilor produse (...), justifică urgenţa măsurilor adoptate". S-a mai reţinut prin Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998, că de esenţa cazului excepţional este faptul că "...el are un caracter obiectiv, în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului, care în asemenea împrejurări este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă", iar prin Decizia nr. 1 din 15 ianuarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 27 februarie 1998, Curtea a reţinut existenţa unui alt caz excepţional care justifică adoptarea unei ordonanţe de urgenţă în scopul diminuării blocajului financiar şi al evitării pierderilor din economie rezultate în urma apariţiei lui.

Cele de mai sus demonstrează că, în exerciţiul atribuţiilor sale privitoare la conducerea generală a administraţiei publice, Guvernul dispune de un drept de apreciere asupra măsurilor pe care trebuie să le ia, fiind îndreptăţit, atunci când este confruntat cu o situaţie excepţională, să recurgă la adoptarea unei sau unor ordonanţe de urgenţă, atunci când un interes public major este periclitat şi nu este în măsură să facă faţă situaţiei prin celelalte mijloace pe care Constituţia le prevede pentru situaţii obişnuite.

Dar această putere de apreciere nu poate avea caracter discreţionar, arbitrar chiar, iar abuzul de ordonanţe de urgenţă poate produce chiar un efect devastator asupra întregului sistem de izvoare ale dreptului pozitiv, perturbând buna funcţionare a ansamblului autorităţilor publice instituite de Constituţie. Astfel, nu numai că autoritatea legislativă unică a ţării - Parlamentul - şi-ar vedea rolul serios diminuat, dar chiar exerciţiul funcţiei prezidenţiale ar fi incontestabil afectat, Preşedintele României nefiind în măsură să influenţeze, pe căile pe care Constituţia i le pune la dispoziţie [spre exemplu, în conformitate cu prevederile art. 77 alin. (2) sau ale art. 144 lit. a) din Constituţie], intrarea în vigoare, pe lungi perioade, a unor dispoziţii normative cu caracter primar, neadoptate de Parlament, dar având caracter de lege, şi care ar fi sustrase sistemului de garanţii constituţionale prevăzute de Legea fundamentală, cum este controlul anterior de constituţionalitate.

În aceste condiţii, aprecierea asupra caracterului excepţional al situaţiei intervenite, ce revine Guvernului, nu poate scăpa controlului de constituţionalitate, deoarece preexistenţa unei împrejurări de fapt comportând necesitate şi urgenţă, în măsură să determine, în mod obligatoriu, recursul la ordonanţa de urgenţă, trebuie să constituie o condiţie de validitate a normei, sub raport constituţional, aflată astfel în competenţa Curţii Constituţionale.

Ca atare, cazul excepţional trebuie să prezinte o însemnătate deosebită, manifestată prin existenţa incontestabilă a unui interes public major, care să fie pus în pericol; el trebuie să fie deci cert şi, desigur, iminent, în sensul că este pe cale să se producă, situaţie în care Executivul nu este în măsură să îi facă faţă pe alte căi instituite de Constituţie (cum ar fi procedura de urgenţă sau iniţierea unei legi de abilitare), decât prin ordonanţă de urgenţă

Astfel, potrivit punctului de vedere exprimat de Guvern, precum şi notei de fundamentare ce stă la baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, emiterea acesteia din urmă a fost întemeiată pe faptul că "...printre obligaţiile asumate de România se numără şi restituirea bunurilor comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale", dar că "...până la reglementarea generală a situaţiei prin lege (...) Guvernul şi-a propus să restituie câteva clădiri cu valoare simbolică", fapt pentru care prin ordonanţa respectivă s-a luat măsura restituirii unei părţi din proprietăţile confiscate.

Dar, mai mult decât atât, restituirile nu se realizează cu urgenţa proprie unei situaţii excepţionale. Astfel, în vederea aplicării ordonanţei de urgenţă se instituie o comisie specială, formată din reprezentanţi ai Guvernului şi ai comunităţilor prevăzute în anexă, care are obligaţia de a examina situaţia imobilelor menţionate în cuprinsul ei (în număr de 17) şi de a întocmi documentaţia pentru fiecare imobil, urmând ca transmiterea dreptului de proprietate să se realizeze ulterior pe baza unor proceduri speciale.

Faţă de cele de mai sus apreciez că, în cauză, nu se poate susţine, cu deplin temei, existenţa unui interes public major care să fi fost afectat în mod direct dacă nu s-ar fi emis Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, împrejurarea invocată de Guvern neavând acest caracter şi fiind de presupus că nici o obligaţie asumată de statul român nu poate fi adusă la îndeplinire cu încălcarea prevederilor Legii fundamentale a ţării [şi anume art. 114 alin. (4)], acest fapt aducând atingere în mod direct conceptului de stat de drept, care constituie una dintre valorile supreme garantate de Constituţie, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3). Este în afară de orice îndoială că un interes public nu poate fi decât legitim, respectiv conform normelor legale în vigoare în ţara noastră şi, în primul rând, dispoziţiilor cuprinse în Constituţia României.

În adevăr, din cuprinsul acesteia reiese că rezolvarea problemei nu s-a realizat o dată cu intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, ci că, dimpotrivă, aplicarea prevederilor ei comportă în mod necesar o serie de operaţiuni care, firesc, presupun un timp (organizarea unei comisii, efectuarea unor analize de către membrii acesteia, elaborarea unor documentaţii, întocmirea unor protocoale), fapt care contravine, prin natura lui, ideii de iminenţă sau, cel puţin, de urgenţă pentru a se putea accepta existenţa reală a unui caz excepţional.

Ca atare, existau motive întemeiate pentru ca restituirea imobilelor respective să se realizeze pe căi normale, pe care Constituţia le reglementează, cum ar fi, bunăoară, iniţiativa legislativă combinată, eventual, cu procedura de urgenţă, lucru care reiese, potrivit celor de mai sus, chiar din nota de fundamentare a ordonanţei de urgenţă, în care se precizează că de fapt măsura luată este de domeniul legii, restituirea efectuată având doar o valoare simbolică, iar problema, în ansamblul ei, urmând să fie soluţionată doar prin iniţierea unei legi. O asemenea soluţie era cu atât mai potrivită cu cât în cauză era supus unei reglementări derogatorii un drept fundamental al deţinătorilor imobilelor, şi anume dreptul de proprietate, în mod special garantat de Constituţie prin prevederile art. 41.

În concluzia celor de mai sus consider că adoptarea unei ordonanţe de urgenţă în acest caz este consecinţa unei erori manifeste de apreciere din partea Guvernului, cu privire la conţinutul şi la caracterul situaţiei concrete intervenite în legătură cu modificarea statutului juridic al imobilelor respective, eroare care a avut consecinţe directe asupra îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ce reveneau Executivului în situaţia dată.

conf. univ. dr. Florin Bucur Vasilescu

1. Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei". Neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de acest text de lege determină inadmisibilitatea excepţiei ridicate, situaţie în care, conform dispoziţiilor cuprinse în alin. (6) al aceluiaşi articol "instanţa o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională". Întrucât instanţa nu s-a conformat acestor dispoziţii legale şi a sesizat Curtea Constituţională, urma ca respingerea pentru inadmisibilitate să fie pronunţată de Curte.

Litigiul aflat pe rolul instanţei de judecată, în cadrul căruia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, are ca obiect soluţionarea contestaţiei în anulare introduse împotriva Deciziei civile nr. 480/1998 a Curţii de Apel Alba Iulia. Potrivit dispoziţiilor art. 317 din Codul de procedură civilă, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare doar pentru două motive, strict determinate prin acest text de lege, şi anume: 1. "când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; sau 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă".

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 ori o dispoziţie din cuprinsul ei nu constituie şi nu determină, nici măcar în mod indirect, existenţa vreunuia dintre cazurile care pot fi primite ca temei legal al atacării cu contestaţie în anulare a hotărârii irevocabile. Aşadar, soluţionarea contestaţiei în anulare nu depinde deloc de dispoziţiile ordonanţei criticate ca fiind neconstituţională. De altfel, chiar şi în considerentele soluţiei adoptate de majoritatea membrilor Curţii Constituţionale, combătându-se susţinerea autorului excepţiei, referitoare la ingerinţa puterii executive în activitatea puterii judecătoreşti, se reţine că invocarea, în motivarea contestaţiei în anulare, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 nu are nici o semnificaţie, întrucât ea nu are înrâurire asupra Deciziei Curţii de Apel Alba Iulia nr. 480/1998.

În cauză, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-o cale extraordinară de atac. Consider că îndeplinirea condiţiei ca dispoziţiile legale criticate să fie determinante în soluţionarea cauzei trebuie examinată, exclusiv, prin raportare la soluţiile posibile de pronunţat în respectiva cale de atac. Or, admiterea sau respingerea contestaţiei în anulare nu depinde de dispoziţiile ordonanţei criticate. Chiar dacă printr-o interpretare mai largă s-ar ajunge la concluzia că îndeplinirea condiţiei examinate poate fi raportată şi la posibila modificare a soluţiei pe fondul litigiului, în eventualitatea admiterii contestaţiei în anulare, consider că, în speţă, nici aşa nu s-ar putea reţine că soluţionarea cauzei depinde de vreo dispoziţie a ordonanţei. Fondul litigiului priveşte calitatea Societăţii Comerciale "Casa Maghiară" - S.A. de succesoare în drepturi a fostei Societăţi anonime "Casa Maghiară" din Timişoara. În această privinţă ordonanţa criticată nu dispune, urmând ca succesorii organizaţiilor, foste proprietare ale imobilelor, să fie identificate ulterior pe baza cercetărilor comisiei special constituite şi în condiţiile legii.

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, lege anterioară Constituţiei din 8 decembrie 1991, "bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu". Se impune observaţia că acest text de lege nu distinge dacă bunurile aflate în administrarea fostelor unităţi economice de stat, transformate în societăţi comerciale, au intrat licit sau ilicit, cu titlu ori fără titlu, în proprietatea statului.

În cauza de faţă imobilul care constituie obiectul restituirii a fost adus în societatea comercială ca aport în natură al statului, în schimbul căruia statul a obţinut un număr corespunzător de acţiuni. S-a reţinut, de asemenea, în mod corect, că imobilul respectiv a intrat în proprietatea statului pe baza dispoziţiilor decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, acte normative neconstituţionale, chiar şi cu raportare la Constituţia în vigoare în acea vreme. A dispune de un bun, prin înstrăinare sau prin aducerea lui ca aport în natură la constituirea capitalului social al unei societăţi comerciale, este un act la fel de injust ca şi preluarea abuzivă în proprietate a bunului respectiv. Un abuz nu poate fi legalizat printr-un alt abuz, ci se impun măsuri reparatorii faţă de abuzul iniţial. Restituirea către adevăraţii proprietari a bunurilor aduse în patrimoniul societăţii comerciale de cel care nu le deţinea legal nu poate fi privită ca o măsură ce lezează dreptul de proprietate al societăţii comerciale. Ilegalitatea nu poate fi permanentizată nici prin invocarea unor principii constituţionale.

3. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 nu dispune restituirea necondiţionată şi cu efect imediat a imobilelor prevăzute în anexă, ci doar în urma unor cercetări şi pe baza protocoalelor încheiate cu actualii deţinători, cu reglementarea corespunzătoare a drepturilor acestora. Astfel, prin art. 3 din ordonanţă se dispune că: "Transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile prevăzute la art. 1 se va realiza la data încheierii protocoalelor de predare-preluare între actualii deţinători ai imobilelor şi succesorii stabiliţi, menţionând concret drepturile actualilor deţinători". În speţă, reglementarea drepturilor, în urma restituirii imobilului, se putea face şi prin reducerea corespunzătoare a cotei de participare a statului la capitalul social al societăţii comerciale.

Posibilitatea restabilirii dreptului de proprietate al foştilor proprietari sau al succesorilor este prevăzută prin alte acte normative, chiar şi pentru bunuri aflate în proprietatea unor societăţi comerciale integral privatizate, cu reparaţii corespunzătoare. Astfel, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, prevede la art. 32^4 alin. (1), introdus prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, că "Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat".

4. Constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 doar în privinţa unui singur imobil, nominalizat la pct. 11 din anexă, pare a fi o soluţie şi inechitabilă, întrucât se trece cu vederea peste faptul că şi în privinţa multor altor imobile, prevăzute la alte poziţii din anexă, există aceleaşi motive de neconstituţionalitate, în aceeaşi măsură este lezat dreptul de proprietate şi al altor titulari, cum sunt consilii locale la poziţiile 2, 4, 5, 9, 10 şi 12, persoană fizică la poziţia 8 sau o cooperativă la poziţia 17.

Kozsokar Gabor